Istoria înaintașilor

Anterior actualului tipar genetic uman (apărut în urmă cu 10 milenii, când populaţia globului a ajuns rapid la câteva milioane), a fost strămoşul omului, care nu putea avea acelaşi model genetic ca şi cel actual – datorită mutaţiei survenite în Asia Centrală – dar totuşi nu era prea diferit faţă de omul Modern. Înainte de Potop a fost o perioadă de co-existenţă a 3 tipuri umane – Homo Sapiens, Neandertal şi Cro-Magnon – când s-a dezvoltat arta (considerată ştiinţă dar şi propriu-zis cu picturi, sculpturi, etc.) iar religios s-a impus Doamna-zeu / Marea Mamă, venerată de învingătorii Homo Sapiens; la început – timp de milenii – n-a fost nici o referinţă despre tată. Nu pot fi ignorate amintirile comune ale omenirii (din surse independente, de pe tot globul) despre matriarhat, Uriaşi, Potop / adică dezgheţul Erei Glaciare, etc. De pildă, Indienii în epopeea Antică a lui Râ-mâ / Rama au descris în detalii conflicte străvechi.

Neandertal este denumirea după Valea Neander de la care a fost numit un tip uman răspândit din Siberia / Altai până la Atlantic, mai puţin numeros decât contemporanii săi, care a dispărut în urmă cu 25 de milenii (ultimul său loc din Europa a fost în Peştera Gorham de la Gibraltar); obiceiul îngropării cu flori a morţilor săi – mai ales în grote / peşteri – era cu orientare E-V: în ritualurile lor – majoritatea nocturne – interesul era pentru sosirea nopţii şi de aceea apusul pentru ei însemna declanşarea ceremoniilor, direcţia spre răsărit pe care o foloseau la înhumare fiind cea a apariţiei soarelui, ce aducea renaşterea.

Despre Dahi a scris Herodot 3:92, 7:67, 7:86, unii considerându-i localizaţi în Caşmir şi Pamir, inclusiv printre Afganii strămoşi ai celor din Nuristan”. Este de ştiut despre Dacii Pontici, adică de la Marea Neagră – din Epoca Fierului şi din Antichitate – că au fost rudele directe cele mai occidentale ale Dahilor / Daghilor orientali, anume Caspici, adică de la Marea Caspică; în 1993, cercetătorul Gadzhi Gamzatov a scris despre Daghe-stan: “Daiva / Devi s-a regăsit foarte consistent în folclorul arhaic din Daghe-stan, o sinteză complexă, dominant influenţată din Iran. În poemele orale, vânătorii albi Uriaşi, cu un ochi – din grote – erau Devi (termenul vechi Iranian Daiva corespundea celui Indian Deva). La fel de obişnuit era şi zmeul Caspic Az-Daka / Azdahă”. Anterior, filozoful Român Vasile Lovinescu a enunțat: “La hinduși, regenții luminoși ai lumilor superioare erau în opoziție cu Asurii, care i-au avut ca echivalenți riguroși în tradițiile greacă și română pe Titani și Zmei”.

Bazinul Caspic

În timp, Goţii au fost precedaţi de Geţii de la Marea Neagră şi de Guţii din S Mării Caspice; Goţii au apărut până și la Marea Baltică, ca popor format dintre Geţii ajunşi acolo (la rândul lor, Geţii desprinzându-se dintre Tracii Nordici, cel mai mare popor din Europa Antică): e evident despre cel mai mare popor din Europa acelor vremuri că a determinat aşa ceva, căci nu era o populaţie oarecare din vreun cotlon European, ci – după Indieni – forma cea mai importantă aglomeraţie umană din lume, cu puternice ramificaţii EurAsiatice (apariţia la Marea Baltică a Goţilor se observă în secolele I-II, exact din timpul când Romanii au agresat Geţii Dunării inferioare / primii Goţi fiind Geţii refugiaţi atunci în N); în Antichitate, Scandinavia nu întrunea condiţiile de densitate umană pentru ca să fi constituit “rezervorul” furnizor al Goţilor (de altfel, Scandinavia mereu a fost un teritoriu colonizat) iar nici o resursă istorică – ori vreo dovadă arheologică – nu există despre vreun conflict între Goți și Geți, deoarece ei au format același popor

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea a.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi mai spunea de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, XCIII).

Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. In Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, episod petrecut între anii 215-205 a.Chr, istoricul Trogus Pompeius se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Aceasta „creştere a puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea a.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc.

Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau la inceput doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II a.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I a.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe teritorii mult mai mari. Acest proces de unificare a culminat cu crearea Regatului Dacia, în jurul anului 82 p.Chr., cand toate triburile dacice s-au unit sub conducerea celui mai mare rege dac, Burebista, fiu al puternicului trib al burilor (buridavensi, buredensi).

Totusi, nu toate triburile celtice s-au retras spre vest. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 a.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră, iar in est până la Bug.